Noaptea își intrase pe deplin în drepturi. Aerul se mai răcorise, iar cerul senin și înstelat crea un cadru propice plimbărilor romantice, cu condiția ca romantismul să fie atât de robust, încât să contracareze imaginea deprimantă din jur. Străzile pe care trebuia să le străbată iar nu-și îmbunătățiseră cu nimic aspectul în ultimele minute; ba păreau chiar mai înspăimântătoare acum, că rămăsese singur.
Din fericire, se rătăci numai în vreo două rânduri, înainte să ajungă pe una dintre aleile cât de cât familiare, o străduță îngustă și încă mai sinistră decât celelalte, pe care o remarcase și la venire și fusese atât de șocat, încât își promisese, în gând, să revină cândva pe lumină, ca să verifice dacă și în plină zi își păstra aspectul acela lugubru; de o parte și de alta era străjuită de câteva case dărăpănate care stăteau parcă gata să se arunce asupra imprudentului călător ce ar fi îndrăznit să le tulbure liniștea după apusul soarelui.
Și totuși, pericolul principal nu venea dinspre ele, ci dinspre un grup de stafii ale căror siluete abia le distingea prin întunericul netulburat de nicio luminiță. În primul moment vru să se întoarcă și să grăbească pasul, dar teama de ridicol o depăși pe cea de primejdie, așa că-și continuă drumul, deși cu inima strânsă; trecuse oricum de jumătatea străzii-șanț, iar alt traseu n-avea chef să caute la ora aceea. Nu-i rămânea decât să spere că umbrele, devenite tot mai clare, reprezentau niște cetățeni pașnici, aflați în drum spre casele lor, iluzie spulberată însă curând:
‒ Ce faci, studentu’?! se auzi interpelat când ajunse la o distanță suficient de mică încât să-i fie limpede că e încolțit de patru malaci cam închiși la culoare.
„Țigani de Colentina”, îi veni în minte, fără vreun efect liniștitor, desigur.
Se gândi să-și continue drumul ca și cum întrebarea nu i-ar fi fost adresată, cu toate că altcineva în afara lui și a „băieților” nu se mai afla prin preajmă; la urma urmelor, nici nu era student.
‒ Alo, domnișoru’, cu tine vorbesc, preciză același glas.
Era timpul să se înfiripe un dialog.
‒ Cu mine?! se arătă Silviu uimit nevoie mare.
‒ Da, da. Cu tine. Mai vezi vreun student pe-aici.
Fără vreo nădejde în privința ameliorării situației, încercă, totuși, să-și lămurească interlocutorul că este victima unei confuzii, însă ceva din tonul folosit pentru a da explicații păru să nu fie pe placul indivizilor, care acum alcătuiau un fel de baraj de-a latul ulicioarei.
‒ Ești șmecher, ai? interveni malacul cel mai malac, un ins cu o mutră tipică de recidivist.
Nici ceilalți nu erau mai aspectuoși, dar cel care vorbise acum se detașa net de pluton. Drept dovezi ale vieții lui aventuroase stăteau multe dintre trăsăturile stâlcite ale feței; nici nasul, nici ochiul stâng, nici buza superioară nu mai aveau înfățișarea de altădată. Fiecare dintre ele se mutase cu câțiva centimetri într-o direcție sau alta; iar pe locul unde îndeobște oamenii își țin falca stângă, personajul avea o arsură enormă ori poate o cicatrice rezultată în urma unei lovituri de topor.
Toate astea le observă, în ciuda întunericului, pe când își evalua șansele de retragere intempestivă. Dacă ar fi reacționat imediat, ar fi izbutit cu puțin noroc să pună o distanță încurajatoare între propria-i făptură și dezgustătoarea companie, numai că detestase dintotdeauna lașitatea. Nu era mai puțin adevărat că nici atacarea unui om pașnic și solitar de către o haită de sălbatici nu reprezenta un act de eroism; dar aceea era lașitatea haitei, o privea direct și personal. El, unul, avea să se descurce altcumva. Nu știa cum (știa în schimb cum NU, și anume nu bătându-se, fiindcă era o activitate complet străină de el), dar avea încredere în inspirația de moment.
Până una-alta, trebuia să infirme cumva impresia greșită pe care și-o făcuseră despre el:
‒ Nu, nu sunt șmecher… Dar v-am spus că nu sunt nici student…
‒ Ce-are-a-face? se băgă un altul, al cărui mod de a vorbi lăsa loc de îndoială în privința limbii folosite. To-cu-rațiu-ești!
‒ Poftim? nu înțelese Silviu.
Și regretă sincer, fiindcă pe ceilalți observația tovarășului lor îi amuzase nespus.
‒ Zice că ești de-a lu’ Rațiu, traduse recidivistul. Așa e?
‒ Regret că trebuie să vă dezamăgesc și de data asta: nu sunt nici „de-a lu’ Rațiu”.
‒ Auzi, bă, Iloane, cum vorbește ăsta cu tine?… Face caterincă de mă-ta, opină primul, adresându-i-se mutilatului.
‒ Îhî, confirmă cel care până atunci nu spusese nimic.
Păru că vrea să mai adauge ceva, probabil tot vreo interjecție, dar renunță.
‒ Așa e, boierule? Faci caterincă de mama? îl interpelă Iloan.
Până să apuce să dezmintă, își simți stomacul lipit de șira spinării, semn că un pumn, sau mai degrabă un picior, se abătuse asupra anatomiei sale. Lucrurile începură să se precipite: alte câteva lovituri, nu mai puțin viguroase, îi atinseră diferite părți sensibile. Se feri cât putu, izbutind să-și protejeze cel puțin zonele superioare, respectiv fața și capul.
Situația începea să-l amuze. Găsea hazliu să stea în mijlocul unei străzi macabre și să încaseze pumni și șuturi de la o bandă de pușlamale dezlănțuite, supărate că făcuse, chipurile, „caterincă de mama lui Iloan”. Deocamdată nici nu încercaseră să-i ia portofelul sau ceasul. Chiar se îndoia că aveau astfel de intenții. Probabil că mai mult îi distra să-l ciomăgească pe „un student de-a lu’ Rațiu”. Faptul că negase apartenența la vreuna dintre cele două categorii nu le alterase nicidecum bucuria; desigur că nici nu-l crezuseră.
Între timp, loviturile deveneau tot mai puternice, sau poate doar i se păreau așa din pricina celor precedente. O izbitură aplicată cu simț de răspundere îl aruncă la pământ. În căzătură își ciocni capul de vreuna dintre pietrele ieșite în relief ale pavajului și ameți, pierzându-și pesemne cunoștința. Se convinse de asta când constată că-i lipsesc anumite secvențe din filmul propriei chelfăneli. Îi vedea acum pe agresori depărtându-se în mare viteză de locul în care zăcea. Se întrebă dacă îi alungase cineva sau doar se speriaseră văzându-l în noua ipostază; ori poate pur și simplu se săturaseră de el și porniseră în căutarea altor victime.
Acum înainta cât putea de încet. La intersecția dintre Calea Dorobanților și Ștefan cel Mare se opri în fața unui chioșc de ziare. Privi minute în șir tejgheaua încărcată cu publicații de toate formele și culorile. Observă cu uimire coada formată înaintea deschizăturii prin care o pereche de mâini umflate și roșii, aparținând unei femei, nu mai contenea să distribuie teancuri de coli tipărite. Erau persoane care plecau cu brațele încărcate, cumpărând câte șase-șapte periodice.
Lui cele mai multe dintre numele acestora nu-i spuneau nimic. Erau ani de zile de când nu mai ținuse în mâini un ziar din proprie inițiativă. În armată fusese obligat să răsfoiască vreunul, la așa-numitul „program de citire a presei”, dar chestia asta nu avusese nicidecum darul de a-i spori simpatia față de presa scrisă.
Acum însă, ceva lăuntric îl îmboldea să spargă gheața. Poate gândul că avea să ajungă prea devreme la birou și că trebuia să găsească o (altă) modalitate de a-și trece timpul, dat fiind că de almanahul lui Ștefan se săturase de mult până-n gât. Numai că habar n-avea pe care să-l cumpere. Singurul al cărui titlu îi suna cunoscut era România liberă, dar amintirile evocate de el nu erau dintre cele plăcute; fusese tocmai unul dintre instrumentele de tortură de pe băncuțele aliniate pe intervalul dintre paturile dormitorului de cazarmă. I se părea de-a dreptul revoltător că o asemenea monstruozitate publicistică supraviețuise Revoluției. Totuși, curiozitatea învinse. Voia să vadă ce aspect putea avea acum fostul „cotidian al Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste”, dacă-și amintea bine.
Luă deci loc la coada foarte lungă, dar care din fericire înainta destul de repede. Ajuns față în față cu vânzătoarea, aproape că se rușină să ceară, mai ales că majoritatea celor dinaintea sa ignoraseră cu desăvârșire ziarul ce-i căzuse lui cu tronc, preferând orice altceva: Adevărul, Libertatea, Dimineața, Democrația, România Mare. Cât pe ce să se lase purtat de val și să cumpere și el Adevărul, de pildă, unul din favoritele cititorilor, judecând după numărul de exemplare vândute numai sub ochii lui. Strânse totuși din dinți și ceru România liberă. Un freamăt de indignare i se păru că străbate mulțimea așezată în spatele său. Se simți ca un ticălos, de parcă ar fi fost cel mai apropiat dintre colaboratorii lui Ceaușescu; un om fără scrupule și un contrarevoluționar feroce. Se îndepărtă cât putu de repede de martorii acestei fărădelegi, ascunzând printr-o manevră de scamator obiectul delictului în cel mai tainic colțișor al genții; nu scăpă însă de sentimentul că, în ciuda abilei mișcări, toți cei întâlniți în drum erau deja la curent cu crima sa. Priviri mustrătoare îi erau parcă adresate de pretutindeni.
Trenul alerga în noapte ca un mare și bătrân dragon metalic, scârțâind, șuierând și zdrăngănind din toate articulațiile, semn că trecuse de Râmnicu Vâlcea și își continua drumul de-a lungul Văii Oltului.
Silviu adormise la scurt timp după plecare, iar acum se trezise cu spaima că asistă la un seism de proporții. Își reveni totuși destul de repede, înțelegând unde se află. Ar fi vrut să știe cât e ceasul, dar bezna din compartiment îl împiedica să vadă ceva. Își roti privirea orbește, de jur-împrejur, prin încăperea îngustă, neîncăpătoare pentru cei șapte excursioniști, fiecare însoțit de câte un rucsac uriaș. Avuseseră noroc că al optulea loc rămăsese liber, altfel chiar nu s-ar fi descurcat.
Toți camarazii săi dormeau, ori se străduiau s-o facă, lucru nu foarte la-ndemână în vacarmul acela apocaliptic. Pe deasupra, se mai făcuse și grozav de frig, încât ai fi zis că în goana lui trenul prinsese din urmă iarna.
Încercă să ajungă până la propriul rucsac, rătăcit pare-se tocmai în colțul celălalt al compartimentului, dar după primele două perechi de picioare călcate renunță, gândindu-se cu regret la puloverul gros, de lână, care momentan ținea de cald cine știe cărei conserve de pește.
Își impuse să adoarmă la loc, dar condițiile îi erau vrăjmașe. Îl cuprinse o senzație de scârbă față de tot și de toate; dacă i-ar fi stat în putință, s-ar fi întors de îndată acasă, unde și-ar fi introdus trupul chinuit de frig și ghionturi în patul lui cel moale, cald și, mai cu seamă, stabil. Îi era groază gândindu-se că a doua… ba nu… chiar în acea zi trebuia să meargă zeci de kilometri, să urce, să coboare și iar să urce, prin toate coclaurile de la poalele Făgărașului, până când ‒ probabil pe la asfințit ‒ avea să ajungă, în sfârșit, în preajma cabanei al cărei nume nici măcar nu era în stare să și-l amintească. Iar după toate aventurile și oboseala acelei prime zile va fi nevoit să doarmă sub o pânză de doi milimetri grosime, care se presupunea că trebuie să-l apere de frig, umezeală, câini, măgari, șerpi, urși, lupi și așa mai departe.
Toate aceste frământări aveau loc undeva în adâncurile ființei sale. Era uluitor cum putea în același timp să se arate neobișnuit de bine dispus față de Amalia și să perceapă în schimb perfect propriile-i frământări. Reușise o dedublare extraordinară, dar se temea de o ciocnire a celor două personalități vrăjmașe; o suprapunere bruscă a eurilor sale putea duce la declanșarea unei furtuni cu consecințe imprevizibi.
Și probabil că așa ceva se întâmplă, până la urmă, în timpul filmului: cuprins de o beție a simțurilor, depăși în comportament orice limită care în condiții normale i s-ar fi părut de neatins; un amestec de bestialitate și erotism îl împinse la acte de o vulgaritate dezgustătoare chiar pentru el însuși, însă pentru el cel adevărat, nu pentru el cel din încăperea aceea întunecoasă, pe unul dintre pereții căreia era proiectată o succesiune de imagini fără nicio noimă. Iar ceea ce era și mai dezgustător încă, nici când ieși la lumina zilei, când soarele pur al verii îl străpunse, trezindu-l și înfățișându-i în toată grozăvia mizeria din sufletul și trupul său, nu se simți rușinat. Știa numai că AR FI TREBUIT să fie; își promise, chiar, că va face tot ce-i stă în puteri ca să resimtă întreaga umilință pe care comportamentul acela degradant trebuia să i-o transmită, dar, pe moment, niciun sentiment nu-l mai atingea. Nici măcar vinovat față de Ileana nu i se mai părea că ar fi, ca și cum prin vulgaritate se curățase de păcate, se purificase într-un fel. O diabolică lustrație avusese loc datorită acelui ceremonial animalic. Animalic nu atât în sine, cât din cauza cadrului în care se desfășurase și a sentimentului ce-l inițiase; fiindcă nu despre dragoste fusese vorba, nu despre pasiune, ci despre ură, iar ființa asupra căreia se revărsase era alta decât cea care îl născuse. Și iată că victima însăși, în loc să se opună, să se simtă jignită, acceptase, legitimând prin propria-i resemnare atitudinea lui și poate oferindu-i scuza grație căreia se simțea acum inadmisibil de liniștit.
Își dădu seama că discuția devenea nu numai inutilă, ci și nocivă. Nu se mai putea stăpâni. Mai devreme sau mai târziu avea să explodeze, aruncând poate cuvinte jignitoare la adresa interlocutorului său, care, din nefericire, îi era șef.
Tremurând de nervi se ridică de pe scaun, aproape azvârlindu-l de perete. Scuipă printre dinții încleștați un „bună ziua!” ucigător și se repezi spre ieșire. Mai apucă totuși să audă în spatele său câteva fragmente de cuvinte și niște sunete stranii, ce exprimau, probabil, surpriza sau revolta inginerului față de o reacție atât de neașteptată.
Nu-și putu înfrânge pornirea de a trânti ușa. O aversă de var se abătu asupra sa, înălbindu-i creștetul și umerii.
Intempestiva sa cursă se încheie doar pe scaunul din fața propriei planșete. Deși era de așteptat ca Dorobanțu să-și facă apariția cerând explicații despre insolența subalternului, nu se întâmplă așa.
În liniștea biroului, izbuti să se liniștească într-o oarecare măsură. Se bucura nespus că Ștefan nu se afla prin preajmă. Avea astfel prilejul să se reculeagă măcar câteva minute.
Încercă să se gândească la orice altceva în afară de discuția de adineauri, dar îi era peste putință; îl măcina prea mult gândul că adversarul său rămăsese cu ferma convingere că dreptatea îi aparține și că el, Silviu, se înșela de la cap la cap în cele susținute. Atât de mult îl răscolea, încât îi venea să se întoarcă dincolo pentru a-și impune punctul de vedere, deși înțelegea prea bine că orice încercare era sortită eșecului; ar fi fost prea multe de explicat, iar îndărătnicia inginerului ar fi anihilat toate argumentele logice aduse în discuție.
În plus, se temea că, din pricina furiei, propria-i luciditate era știrbită. Știa că deja spusese destule gogomănii și adesea exagerase în aprecierile făcute. Tendința de a supralicita elementele care la un moment dat par prea firave pentru justificarea unei concepții sau pentru dovedirea injusteții concepției interlocutorului este una dintre greșelile cele mai frecvente făcute de un vorbitor; dacă adversarul e destul de abil, poate taxa prompt această greșeală, speculând-o și folosind-o în propriul interes.
Îl trezi din amintiri glasul cântat, dar foarte gâjâit, al unei creaturi aflate în fața sa. Era una dintre obișnuitele cerșetoare ce-și aveau aria de acțiune pe tronsonul de metrou folosit de el. O recunoscu, iar ceva din atitudinea încrezătoare a femeii îl făcu să se întrebe dacă nu cumva îl recunoscuse și ea. Cine știe, poate că acești nenorociți, bântuind garniturile de metrou întreaga zi, ajunseseră să-i cunoască pe cei întâlniți, așa cum își cunoștea el colegii de muncă. Poate că aveau chiar un soi de dosar mental întocmit pentru fiecare în parte: știau cât de darnic este domnul acela chelbos, cu aer de fost secretar de partid; câte monede va întinde doamna bătrână, în haine de doliu și cu pălărie înflorată pe cap; cât va oferi puștoaica aceea drăguță, cu chip angelic, dar fustiță mult prea scurtă; sau ce grimasă va face muncitorul fioros, din dreptul ușii, gata parcă să sfâșie pe oricine ar fi îndrăznit să-i tulbure anemicele gânduri (mai ales dacă respectivul „oricine” mai și puțea, precum cerșetoarea).
Silviu se număra printre călătorii cei mai darnici și cu siguranță că și pentru un cerșetor fără o ținere de minte ieșită din comun ar fi reprezentat o figură memorabilă. Dacă cineva ar fi avut curiozitatea să-l întrebe despre motivele aflate la baza generozității sale, cu siguranță că n-ar fi știut ce să răspundă. Era pur și simplu un impuls natural, datorat firii sale sensibile. În adolescență îl impresionase mult refrenul unui cântec lansat în defunctul Cenaclu Flacăra, ale cărui cuvinte spuneau: „Să nu uităm de cei mai triști ca noi”; probabil că-și însușise (în mod inconștient) spiritul acelui vers, deși a nu uita înseamnă implicit a-ți aduce aminte, ori gestul său de a oferi un pumn de monede oricui îi cerea era unul mecanic, aproape involuntar. Nici măcar un sentiment religios nu-l călăuzea; fără să fie neapărat ateu, în sensul strict al cuvântului, divinitatea nu-i spunea mare lucru și în consecință nu putea să-i impună modificări ale propriului caracter. Dacă bunătatea sa structurală nu i-ar fi împins mâna în portofel, niciun înger sau zeu n-ar fi putut s-o facă.
Prin urmare, nici nu-i trecuse prin cap că un asemenea gest de mărinimie ar fi putut avea și efecte negative, uneori chiar dăunătoare. Dacă s-ar fi hotărât, la un moment dat, să analizeze cât e bine și cât mai puțin bine în atitudinea sa, fără îndoială că ar fi încetat să ofere acele pomeni, fie și din simplul motiv că, în general, acolo unde încep calculele sfârșesc bunătatea și milostenia; desigur, în cazul persoanelor cinstite, altminteri existând și indivizi „buni” și „milostivi” tocmai din calcul. El, în schimb, nu făcea nici minima distincție între cerșetorii profesioniști și cei cu adevărat neputincioși, incapabili să-și asigure în alt fel existența. Din punctul lui de vedere, orice om ajuns în situația de a cere altora era destul de nenorocit pentru a fi ajutat.
Îi întinse, așadar, femeii, o grămadă de monede cu diferite valori. Nici nu băgă de seamă dacă i se mulțumise, fiindcă privirile îi fugiră către pereții stației în care metroul tocmai intra. Constată cu surprindere că nu e aceea unde ar fi trebuit să se afle. Înțelese că imaginile izvorâte din tainițele memoriei, imagini atât de vii încât îl făcuseră să retrăiască parcă aievea cele întâmplate cu jumătate de an în urmă, se substituiseră realității prezente, împiedicându-l să sesizeze când trecuse de stația Ștefan cel Mare, ținta călătoriei sale subterane.
Înaintau tăcuți spre Piața Universității. Nu-și mai adresaseră niciun cuvânt de la ieșirea din cofetărie și, cu toate că atmosfera era apăsătoare, niciunul nu îndrăznea să-și asume răspunderea redeschiderii discuții.
Băiatul privea animația orașului, mașinile ce goneau în sus și-n jos pe bulevard, luminile ce se aprindeau, oamenii ce se învârteau nerăbdători prin stații în așteptarea supraaglomeratelor mijloace de transport în comun și simțea cum o liniște inexplicabilă, dar mult dorită, i se strecura în suflet. Nici nu mai era conștient de prezența fetei de lângă el. Avea sentimentul că se află la cinematograf, urmărind un film, poate documentar, fiindcă nu se aștepta la nimic spectaculos. Totul trecea pe lângă el fără să-l atingă în vreun fel; nu mai trebuia să se lupte cu propriile gânduri, cu amintirea Ilenei, cu imaginea rânjetului lui Dorobanțu; era detașat de tot și de toate.
Nici nu-și dădu seama când ajunseră în stația de unde Amalia urma să ia troleibuzul. O auzi, doar, spunându-i „la revedere!” și o văzu dispărând pe ușa deschisă a unui vehicul oprit înaintea lor. De-abia atunci se dezmetici. Se simți ca smuls din pragul raiului și aruncat din nou în iadul cotidian. Valul de gânduri respinse până atunci se năpusti asupra lui cu o furie căreia știa că nu-i poate face față.
‒ Hei, stai că te conduc, strigă, aruncându-se pe treptele troleibuzului care tocmai se punea în mișcare.
O descoperi pe fată instalată la burduf. Îl privea batjocoritor, fără să rostească însă vreun cuvânt. I se păru că prezența lui nu-i produce o deosebită plăcere. Nu știa dacă din cauza faptului că se dovedise un interlocutor atât de rău sau pentru că pur și simplu n-avea chef să fie condusă până acasă. Cum în cea de-a doua privință nu mai avea ce face, decât eventual să coboare la prima stație ‒ lucru deopotrivă incomod și umilitor ‒, își reduse doar, și el, debitul verbal.
Mă găsești și aici:
Lucian-Claudiu Amoran 