Petrecerea continuă până după răsăritul soarelui, dar pentru el filmul se rupse mult mai devreme. Ultima secvență de care-și mai amintea, cât de cât, era aceea în care, întorcându-se de pe ringul de dans improvizat în mijlocul refectoriului, unde se bâțâise într-un mod oarecare atârnat de gâtul uneia dintre fete, poate al lui Debbie, se poticnise, cu puțin înainte să ajungă pe propriu-i scaun; se prăvălise în poala cuiva, fiind nevoie de intervenția a vreo trei băieți vânjoși pentru a fi readus într-o poziție firească. Apoi, foarte vag, ținea parcă minte că se certase cu Francesca și poate cu don Jesús.
De altfel, chipul bătrânului era ultimul care-i rămăsese întipărit pe retină. Fața lui mare și puhavă de indian centenar căpătase în amintire proporții înfiorătoare: creștea și se lăbărța întruna, întunecându-i orice altă imagine a nopții și parcă a întregii vieți. O învălui, apoi, o ceață groasă, pe fondul căreia nu se mai proiectau decât vagi contururi ale unui alt chip ‒ probabil al lui însuși ‒, încă mai deformat decât al vraciului. Aproape că nu se recunoscu, nici chiar după ce vălul de fum se transformă într-o oglindă limpede, cu adâncimi nefirești, în care se reflectau nu doar imagini, ci și episoade din viața-i trecută.
Își urmări, un timp, copilăria, apoi adolescența, iar sentimentul resimțit era unul de fericire absolută, împletită cu o durere aproape insuportabilă. Ar fi vrut să zdrobească oglinda aceea, dar se temea să nu-și ucidă propriile amintiri. Rămase liniștit, urmărind ca la cinematograf cadrele derulate înaintea-i.
Se străduia să înțeleagă despre ce anume discutau cu atâta însuflețire, când, brusc, de parcă cineva ar fi apăsat pe butonul de oprire al unui casetofon, larma se curmă. În mod straniu, de îndată ce se făcu liniște se mai risipi și câte ceva din fum, încât s-ar fi zis că o parte a camuflajului aceluia inedit se datora vorbelor comesenilor, sublimate, în urma unui proces chimic misterios, în rotocoale albăstrii.
Acalmia nu dură însă decât câteva clipe, locul ei fiind luat de o salvă de chiuituri și țâpurituri, exprimând, pesemne, bucuria revederii dintre cei de la masă și Francesca. Apoi, într-un vălmășag de ciao!, hello!, ¡hola!, how do you do!, își rosti și el, de nenumărate ori, numele, strânse mâini, auzi repetate numele pe care italianca i le înșirase în după-amiaza aceea, dădu răspunsuri de complezență la întrebări de politețe, puse întrebări de aceeași natură primind răspunsuri în consecință ‒ într-un cuvânt, își făcu intrarea în jauría. Bineînțeles că în afară de cel al lui don Jesús (bătrânul se afla și el acolo, făcând o figură aparte) nu reuși deocamdată să asocieze niciun nume cu persoana aferentă; întreaga seară trebui să ocolească grijuliu orice adresare directă, însă nu-i veni prea greu, deoarece odată încheiat ritualul prezentării, aproape că nu-l mai băgă nimeni în seamă, discuția ‒ sau mai curând discuțiile, fiindcă se vorbea în același timp despre cele mai felurite chestiuni ‒ înghițind orice curiozitate față de el. Până și Francesca îl abandonă, preocupată să-și impună părerile, scop pentru care-și preschimbase glasul într-un țiuit cu accente metalice.
Își găsi destul de greu un loc în apropierea apei. Trecuse de două când în sfârșit se liniști, tolănindu-se pe uriașul prosop achiziționat cu o zi în urmă dintr-un magazin cu articole de plajă descoperit în Quebrado. Din nefericire, se liniști într-atât încât adormi, fapt pentru care, trei ore mai târziu, când se trezi, constată cu mare neplăcere că spatele-i neprotejat de faimoasa cremă, de a cărei existență uitase cu desăvârșire, devenise incandescent.
Trei nopți trebui să doarmă pe burtă, iar despre plajă nici nu mai putea fi vorba. Își petrecu din nou timpul hoinărind prin Quebrado, făcând naveta între América și Castillo Cenizo sau avântându-se în scurte drumeții prin împrejurimi. De vreo două ori chiar schiase, cu echipamentul achiziționat de la fața locului.
Una peste alta, începu să se plictisească. Aproape că regreta Bucureștiul, unde cel puțin ar fi avut o mână de pseudoamici oricând dispuși să-l însoțească la „o băută”. Numai amintirea străzilor mohorâte și a frigului îl făcu să renunțe la ideea de a lua primul autobuz, tren, respectiv avion, spre meleagurile natale.
Pe culoarele aeroportului forfotea o mulțime pestriță de oameni agitați și asudați, grăbiți să descopere ieșirile, punctele de returnare a bagajelor sau casele de bilete. Fiecare națiune a pământului părea să fie reprezentată de câte cel puțin doi-trei indivizi, a căror unică modalitate de comunicare era să zbiere unii la alții în limba maternă. În primele zece minute de după debarcare, pe când înota prin clisa aceea umană, auzise vreo treizeci de idiomuri diferite, majoritatea nu numai complet necunoscute, ci și atât de nefirești, încât de câteva ori fusese gata să sară în ajutorul celor care le foloseau, ferm convins că bieții oameni se află în pragul colapsului.
După un timp însă, toată larma se metamorfoză, pentru urechile lui, într-un bâzâit monoton cu efecte soporifice. Îl cuprinse irezistibila dorință de a lăsa baltă cele două valize și de a se întinde pe prima bancă întâlnită în drum. Își privi cu vie curiozitate ceasul, încercând să găsească în combinația de cifre afișată pe cadran explicația oboselii.
De altfel, nimeni nu se găsea în condiții mai bune; întreaga societate părea o adunătură de fantome care se mișcau cu încetinitorul și comunicau mai mult prin onomatopee decât prin vorbe. Noaptea începea să semene cu una valpurgică.
Pe la cinci, ațipi în scaun. Deja două dintre fetele agățate după-amiază, pe plajă, se retrăseseră în camera de oaspeți împreună cu Enrique. Atmosfera în sala mare se liniștise; nimeni nu mai era capabil să se țină pe picioare pentru a dansa și nici destul de lucid ca să mai întrețină o conversație cu cap și coadă.
Doar din inerție își mai aruncau unii altora câte o întrebare monosilabică, menită să rămână fără răspuns. Cu toate astea, le venea greu să se retragă în camere; în grup păreau să fie mai pregătiți să-și înfrunte mahmurelile
Picoteala căpătă proporții de masă. Începuse chiar să viseze, când îl trezi cu brutalitate un zgomot asurzitor, urmat la scurt timp de un altul identic. Până să priceapă despre ce era vorba, îl auzi pe Ángel urlând:
‒ Scularea, că vă-mpușc pe toți! Baremi s-aveți de ce dormi.
Se trezi, buimac, în dimineața uneia dintre zilele următoare, poate a doua, poate a treia; n-ar fi fost în stare să precizeze. Despre petrecere își amintea destul de bine, dar numai până la un punct; habar n-avea cum ajunsese la Castillo Cenizo, iar de data asta enigma era cu atât mai mare cu cât ținea minte că de la un moment dat încolo nimeni dintre cei prezenți la Bruja nu se afla în condiții mai bune decât cele în care se afla el însuși, nici măcar Francesca sau don Jesús, cărăușii săi de la escapada trecută; rămânea de presupus că, într-un fel sau altul, reușise de unul singur performanța de a parcurge cei câțiva kilometri dintre vile.
Îi era îngrozitor de rău; nu exista niciun colțișor al corpului care să nu-l doară într-o măsură oarecare. Cel mai afectat îi era capul, cu toate accesoriile lui, în special cele interne. În gură avea un strat grețos și înecăcios de aluviuni, constituit, parte din secrețiile nocturne ale organismului, parte din rămășițele toxice ale substanțelor ingurgitate din belșug înainte de culcare.
Alte chinuri notabile proveneau din regiunile stomacului și pieptului; parcă ar fi înghițit pe nemestecate o tufă de trandafiri, iar pe stern i-ar fi poposit un elefant.
Pe când își spunea că mai rău de-atât nu numai că nu se mai simțise vreodată, dar ‒ slavă Domnului! ‒ era imposibil să se mai simtă cândva, îi veni să vomite, ceea ce și făcu, de îndată ce ajunse într-un loc adecvat.
Își adună cu grijă poalele halatului ‒ leit cu al lui ‒ pentru a nu risca accidente impudice. Cum însă măsura hainelor din cabană era universală, cel impudic părea mai curând el. Marginea de jos a veșmântului abia dacă-i ajungea la genunchi, în timp ce mânecile se opreau cu două palme deasupra încheieturii mâinii. Observă asta și italianca:
‒ Ești foarte caraghios… Cred că ar fi mai înțelept să rămâi în picioare, propuse ea, izbucnind în râs.
‒ Nu te întrebi dacă mai pot? Parcă adineauri erai obosită.
‒ Mi-a trecut! Acum am chef de vorbă. Vreau să-mi povestești totul despre tine.
‒ Deci ai chef de ascultat, nu de vorbă
‒ Să zicem.
‒ O să te ia somnul.
‒ Ar însemna că nu ți-ai bătut gura de pomană.
‒ N-ar fi mai bine să-ncerci cu valium?
Fata râse. Apoi își schimbă poziția în scaunul prea puțin comod.
‒ Medicamentele dăunează sănătății, zise ea. Nu știai?
Râse din nou. Era mai veselă ca oricând, iritant de veselă. (Dar și mai drăguță ca niciodată, trebuia să recunoască). Ar fi vrut să fie și el într-o dispoziție care să se asorteze. Probabil că o sticlă de gin sau ‒ de ce nu? ‒ câteva fumuri de mala hierba nu i-ar fi stricat. În lipsă de stimuli însă, nu-i veneau în minte decât gânduri negre, din fericire prea tulburi, cel puțin deocamdată, pentru a le înțelege, fapt ce l-ar fi indispus și mai tare. Mai mult le intuia. Știa că fac parte din aceeași categorie cu cele care-i dădeau târcoale în mod obișnuit.
Mă găsești și aici:
Lucian-Claudiu Amoran 