CEZAR: Încă o dată, îți cer cu smerenie iertare. Așa, și eu o luasem pe Magda de la facultate ca să ne plimbăm puțin prin oraș înainte să ne-ntâlnim cu voi. De fapt, ea-și căuta o rochie și a vrut să merg și eu să-mi dau cu părerea. I-am spus că nu mă pricep deloc la chestii de-astea, dar până la urmă n-am putut s-o refuz. Fiindcă aveam la dispoziție mai mult timp, ne-am dus mai întâi prin Unirea, unde însă n-a găsit nimic. Adică, mă rog, a văzut ea ceva, dar mie nu mi-a plăcut deloc, și i-am zis că dacă tot m-a luat, măcar să țină cont de sfatul meu. Era un compleu, sau cum îi zice, un fel de bluză și o fustă, care nu știu cum stăteau pe ea ‒ care e cât juma’ de fir de pai ‒ de-o făceau să pară grasă. (Amuzat de amintire:) Ei nu i s-a părut când s-a uitat în oglindă, dar i-am spus că nici n-are cum să-și dea seama, fiindcă toate oglinzile din magazinele de confecții sunt măsluite. Zice: „Cum măsluite?!”. „Păi da, zic, te fac s-arăți cu cel puțin trei-patru kilograme mai slabă.” S-a uitat la mine așa, a neîncredere, și zice: „Bine, dar când am intrat și m-am văzut nu mi s-a părut că arăt altfel decât în oglinda de-acasă”. (Bătându-și tâmpla cu degetul:) Isteață fata. Zic: „Păi cu hainele vechi nici nu arăți diferit, doar când le probezi pe cele care se vând în magazinul respectiv; există un sistem de declanșare ca ăla care pornește alarma când vrei să ieși cu marfa neplătită.” (Cu prefăcută mirare:) Dacă poți să-ți închipui că nu m-a crezut!
CORINA: Cum ați reușit să-l cărați pân-aici?
CEZAR: Mai bine nu-ntreba! A fost un chin. Dacă nu l-aș fi cunoscut de-atâta amar de vreme și nu mi-ar fi fost, cât de cât, simpatic, cred că-l lăsam undeva la marginea potecii, sub un brad.
CRIN (fără să schițeze nici cel mai mic zâmbet): Eu l-aș fi lăsat și-așa, da’ mi-a fost teamă de consecințele penale. E-adevărat, cu puțin noroc, îl mâncau lupii sau nu-l mai scotea nimeni de sub zăpadă măcar până la primăvară. Dar era riscant.
CORINA (amuzată și nu prea): Hai, măi, nu fiți morbizi!
CRIN (ca mai devreme): Oricum, data viitoare mă ofer să fac eu pe rănitul. E-o postură mult mai comodă.
CEZAR: Da, și pentru ceilalți, că ești mai ușor.
EUGEN: Vă rog să mă iertați pentru îngrozitoarea situație în care v-am pus, de a trebui să-mi salvați viața.
CRIN (sardonic): Sau măcar să nu ți-o curmăm!
CEZAR (repede, mirosind că e ceva necurat): Da, e într-adevăr un tip cum altul nu-i, dar ce-ți veni așa, hodoronc-tronc, cu el? Nu cumva?… (Se întoarce și-l vede pe Eugen, care mai are câteva trepte până jos.) Aha, iată-l! Bine ai venit, străine!
Eugen e îmbrăcat și el într-un pe cât de elegant, pe atât de nepotrivit costum alb. N-are chiar papion, batistă ieșind din buzunar și floare la butonieră, dar e aproape ca și cum ar avea. Toate privirile se îndreaptă către el, și câteva clipe rămân cu toții muți de uimire, inclusiv Crin, care încă de când îl văzuse prima oară se abținuse cu greu să comenteze apariția sa ca de nălucă.
CRIN: Bine zis „străine”. Era să nici nu-l recunosc. Am crezut că e fantoma Crăciunului trecut, care vine să ne bântuie.
EUGEN: Dar ce, n-ai mai văzut costum alb?
CRIN: De ce să te mint, la altitudinea asta nu! Doar dacă nu le pun la socoteală pe-ale oamenilor de zăpadă. (Deodată pe chip îi apare o expresie de mare surpriză, în timp ce-și plimbă privirile de la Eugen la Magda și înapoi.) Dar, ia stai… Măi, voi doi vă asortați! Mi se pare mie, sau v-ați aranjat unul pentru celălalt? Prea sunteți amândoi ca nuca-n perete față de tot restul lumii. Numai dacă nu apar și Virgil cu Corina la frac și rochie de dantelă, caz în care m-aș simți EU al dracului de stingher.
CEZAR (nu foarte amuzat): Lasă, domnule, băiatul în pace! O dată-l vezi și pe el la costum.
CRIN: Și tocmai atunci nu suntem la Operă! (Către Eugen, care se simte tot mai puțin în largul său:) Sau, te pomenești… Da’ nu, că ziua ta e-n noiembrie. Magda?…
CRIN: Bine, acum n-ai să găsești prea mulți oameni care să recunoască ‒ fie și sub tortură sau în evidența umilinței publice ‒ că n-au simțul umorului. Ori, în alt registru, pe cel al ridicolului. Adică, toată lumea râde de câte ceva, doar că unii râd ca proștii. Iar glumele pot fi la rândul lor proaste sau doar fără sare și piper; bașca umorul negru, care e o specie aparte. Apropo de asta, îmi amintesc o întâmplare… Eram cu Iulia, coboram din Șaua Capra spre Bâlea Lac, și la un moment dat, tocmai când treceam pe lângă un pantofar care urca, dar se oprise să-și tragă sufletul și să-și curețe noroiul de pe tălpi, o aud pe Iulia, care era puțin în urmă, plângându-se că era gata-gata să cadă fiindcă a călcat pe-o piatră care s-a mișcat. La care, zic: „Păi, cred și eu; dacă și pietrele astea au fost puse așa, de-a valma…”. Am apucat și eu să-l văd, cu coada ochiului, pe tipul ăla începând să râdă, practic de unul singur, cu gura până la urechi, iar mai târziu mi-a confirmat și Iulia că auzindu-mă pe mine se pornise. Multă vreme după episodul ăsta m-am tot gândit: oare se amuza fiindcă înțelesese că făcusem o glumă sau râdea spunându-și ce prost pot să fiu dacă-mi închipui că pietrele alea au fost puse de cineva anume acolo pe munte? Îți dai seama că-n funcție de răspuns se poate ajunge la două concluzii diametral opuse: ori e foarte, neînchipuit de tâmpit și, în fond, lipsit complet de simțul umorului, ori dimpotrivă. Simplul fapt că a râs nu-nseamnă nimic.
Încă în timpul ultimelor schimburi de replici, din televizor s-a auzit prezentatorul dând legătura cu stadionul și apoi primele impresii de la fața locului ale comentatorilor. Exact în clipa în care bărbatul își termină îndemnul la liniște, se aude limpede fluierul de start al arbitrului și… se întrerupe curentul. În cameră se face dintr-odată beznă, iar zgomotele din bloc, inclusiv cearta vecinilor, încetează. Preț de câteva clipe, toată lumea e uluită și nimeni nu scoate un sunet, după care bărbatul izbucnește:
SOȚUL: Nu!!! Nu se poate! Nu acum! Fir-ați ai dracului cu Enelul mamii voastre de broscari nenorociți care-ați venit aicea numai să furați, că de la voi nu vă mai ajungea și ne-ați găsit pe noi mai proști! E-a doua oară numai săptămâna asta!
BĂIATUL (ușor amuzat de ieșirea lui taică-său): Și data trecută a ținut toată noaptea! Poți să-ți iei adio de la meci!
SOȚUL (în continuare foarte nervos): Cu bafta mea, poate să-i dea drumul și peste cinci minute, că tot e destul ca să pierd două-trei goluri. Nu știu cum dracului marchează ăștia numai când pierd eu începutul sau dacă mă duc să-mi iau un pahar cu apă!
BĂIATUL (pus pe glume): Păi deh, se mai potrivesc lucrurile și după sufletul omului! Dacă ai fost hain și nu m-ai lăsat să mă uit la History… Ia de vezi meci!
SOȚUL: Și dacă te lăsam să te uiți, ce gheșeft făceam?
BĂIATUL: Păi măcar îl vedeai la televizorul din dormitor. Verde-roșu.
SOȚUL: Vrei să spui că nu se lua curentul dacă te lăsam pe tine să te uiți la prostia aia cu Himmler!
BĂIATUL (ca mai sus): Rudolf Hess. Păi da.
SOȚUL: Mă, da’ tare mintos ești tu! Mă-ntreb cu cine-oi fi semănând.
BĂIATUL: Cre’ că cu mama!
SOȚUL (pe același ton): Cre’ că! Poate nu se lua dac–o lăsam pe mama-soacră să se uite la telenovelă. Că ea e mai bisericoasă și-or fi bune la ceva și acatistele pe care le dă toată ziua. Apropo… Mai bine du-te și-adu lumânările alea din cămară! Știam eu de ce le las la-ndemână.
Băiatul se ridică de pe scaun, se îndreaptă spre ușă bâjbâind prin întuneric și iese. Între timp, tot bâjbâind, mama-soacră se duce la fereastră, de unde dă raportul.
MAMA-SOACRĂ (cu invidie): Ăia de vizavi au curent. Văz luminile-aprinse.
TATA-SOCRUL: Semn rău! Înseamnă că e de durată. Mai bine mă duc să mă culc. Nu cred să-i dea drumul până la „Sinteza Zilei”.
CEZAR: N-am reușit să-i dau de cap. E-o mățăraie acolo de nedescris. Mai de mirare mi se pare că a mers până acum! Nu ne rămâne decât să sperăm că problema nu-i de-aici și c-o s-o rezolve… alții. Asta dacă n-oi fi și stricat eu ceva, fiindcă la un moment dat mi s-a părut că descopăr un fir întrerupt și-am tras de el; nu era. N-aș băga însă mâna-n foc că nu e acum.
EUGEN: Strașnic! Lasă că poate mă uit și eu mâine, pe lumină.
CEZAR: Așa am zis și eu. De fapt, asta ar fi trebuit să facem de la-nceput, nu să… Mă rog…
EUGEN: Păi, atunci, mă duc și eu la culcare, că m-a cam răzbit. (Căscând:) A, să nu uit: Magda v-a urat noapte bună.
CEZAR (ironic): Frumos din partea ei!
CRIN: Nu-i așa? Poate-ar trebui să te duci s-o scoli, ca să-i urezi și tu ei.
CEZAR: Vai, ce gând perfid! O să mă duc s-o scol să-i spun ce-ai vrut să-i fac și că eu n-am acceptat.
IULIA: Doamne, parcă ați avea doișpe ani! Și mi se pare că nu vă e somn deloc. Mie în schimb îmi e. Am plecat. Hai, Eugen!
CRIN (întinzându-se): Aș veni și eu, dar mi-e prea lene. O să mai stau puțin să m-odihnesc înainte să mă culc.
EUGEN: Noapte bună, copii! Pe mâine.
CRIN (uitându-se la ceas): Pe… mai încolo. Că „mâine” s-a făcut de mult. Noapte bună!
Același decor, câteva ore mai târziu. Afară abia se luminează de ziuă. Crin, aflat în aceeași poziție în care s-a prăvălit la sfârșitul tabloului precedent, continuă să doarmă, fără însă a mai sforăi. Curând, la etaj se aude ceva activitate, o ușă deschizându-se și închizându-se, apoi în capul scărilor apare Magda, începând să coboare. Este cam somnoroasă, așa că nu-l vede pe Crin. Contemplă mai întâi cu uimire și dezgust dezastrul care domnește pe masă și în jurul ei, după care se duce în bucătărie, de unde revine ținând în mâini o tavă pe care se află două portocale, o sticlă de suc și câteva chipsuri din care a și început să ciugulească. În timp ce se îndreaptă către scări cu intenția de a se întoarce în dormitor, concentrată să țină tava în echilibru, Crin începe deodată să se foiască. Speriată, fata sare cât colo, scăpând tava, care se trântește cu mare zgomot. La rândul său, bărbatul, mahmur și cu ochii cârpiți de somn, dar cu o expresie pe care și-o vrea fioroasă, sare direct în picioare, gata să înfrunte pericolul.
MAGDA (îmbujorată, cu inima palpitându-i): Doamne, ce m-ai speriat! Ce-i cu tine aici? (Începe să strângă chipsurile și portocalele căzute, după care le pune pe masă.)
CRIN (uitându-se de jur împrejur, cu o expresie buimacă și frecându-se la ochi): Ăăă… Nu prea știu… Cred că… am adormit la un moment dat.
MAGDA: Ați mai stat mult aseară?
CRIN (făcând eforturi vizibile să-și amintească): Daa… Presupun.
MAGDA (ușor amuzată): Se pare că nu-ți mai amintești mare lucru.
CRIN (jenat): Puțin spus… Se pare că deocamdată nu-mi mai amintesc nimic!
MAGDA: Cât ați mai băut nici n-are rost să te-ntreb. (Făcând un gest larg care cuprinde harababura de pe masă, dar și pe Crin însuși:) Se vede cu ochiul liber! Sper că ați mai lăsat ceva și pentru masa festivă.
CRIN (amintindu-și, vag, ceva): N-aș băga mâna-n foc… Am impresia că s-a abordat și chestiunea asta în discuțiile de azi-noapte… (Se uită și el către masă.) Dar mă tem că nu s-a soluționat favorabil.
Mă găsești și aici:
Lucian-Claudiu Amoran 