Zăpada se adâncise dintr-odată și înaintarea se făcea cu mare dificultate, fiindcă la fiecare pas picioarele vi se scufun­dau până aproape de genunchi, iar din când în când și peste. Pe obraji și pe frunte și mai ales la urechi simțeai biciuirea viscolului și te gândeai că trebuie să fie un frig teribil; din fericire erați prea încălziți de mers ca să-l simțiți în toată grozăvia lui. Era din ce în ce mai întuneric

‒ Ce facem dacă ne prinde noaptea? întrebă fata.

Pentru prima oară părea puțin îngrijorată.

‒ Înghețăm și murim, i-ai răspuns rânjind.

‒ Super!… De-abia aștept!

Tocmai deschiseseși gura să mai adaugi ceva, când piciorul stâng ți se afundă în zăpadă până la șold. Ți-ai auzit dinții lovindu-se unii de alții, și în loc de replica spirituală pe care aveai de gând s-o rostești, ai trântit o înjurătură de taximetrist blocat în trafic. Fundul gropii în care nimeriseși era plin cu apă și pantalonii ți se udaseră până sub genunchi.

‒ Ia-o mai prin dreapta, ai zis. Cred că pe-aici trece un râu­leț.

Înainte să apuci să te extragi de-acolo, se surpă o porțiune mai mare din bolta pe care zăpada înghețată o făcuse deasupra apei, așa că te-ai pomenit drept în mijlocul râului. Ai ieșit doar cu ajutorul fetei.

‒ S-ar părea că tu o să fii primul care îngheață, găsi cu cale să observe, abia ținându-și râsul.

Pe tine situația nu te amuza în aceeași măsură; senzațiile de la nivelul picioarelor erau dintre cele mai supărătoare.

‒ De fapt, s-ar putea să nici n-apucăm să-nghețăm… O să aibă grijă urșii.

‒ Urșii? făcu fata neîncrezătoare. Păi nu hibernează?

‒ … Uneori… Nu știu… Poate că unii au insomnii… Ori­cum, lupii sigur nu hibernează.

Chestia cu lupii îi dădu de gândit.

‒ Atacă și în locuri deschise? întrebă.

‒ Cine?

‒ Lupii.

‒ Cum adică?

‒ Credeam că sunt numai prin păduri…

Te-ai uitat spre ea să vezi dacă-și bate joc de tine, dar întu­nericul se făcuse destul de gros, așa amestecat cu ninsoarea cum era, și nu prea puteai să-ți dai seama. De fapt, nici tu nu știai mare lucru nici despre urși, nici despre lupi și nici despre oricare alt animal, cu excepția pisicilor, lighioane din care posedai și tu un exemplar acasă. Iar ce știai despre pisici nu vă era de niciun folos în împrejurările acelea, și cam asta i-ai explicat și ei. (Prin zăpadă)


Când bărbatul intră, luminile din restaurant tocmai înce­puseră să se aprindă, și toată povestea ținu vreo jumătate de minut, fiindcă erau lămpi cu neon și încăperea era spațioasă. Își găsi o masă retrasă, departe de ușă, departe de bar, departe de orchestră, lângă perete, sub o lampă care până la urmă nici nu se mai aprinsese cum trebuia și se făcuse roșiatică. Din când în când pâlpâia, lăsând pentru câteva clipe impresia că în sfârșit își va atinge scopul pentru care o puseseră acolo, apoi se stingea de tot și începea iarăși să se înroșească încet și tot așa. Bărbatul urmări un timp zbaterea ei zadarnică, până când un ospătar gigantic, în frac, aidoma unui pinguin imperial, îl întrebă ce dorește să comande. Ceru un martini și o cafea.

‒ Poți să faci ceva cu becul ăsta? întrebă în timp ce, con­știincios, pinguinul își nota comanda pe un carnețel incredibil de mototolit și slinos. Încearcă să-l stingi de tot, dacă nu merge altfel, adăugă.

Suit pe un scaun tras de la altă masă, ospătarul părea acum un pinguin executând un număr de circ. Era destul de neîn­demânatic, și bărbatul își spuse că probabil l-a obligat să-și dubleze îndeletnicirile pentru care-l angajaseră. Într-un târziu, becul se aprinse.

Uriașul zâmbi afabil, dar întârzie să aducă băuturile cât putu de mult. Reapăru tocmai când pe ușa restaurantului intrase cea pe care o aștepta bărbatul.

‒ Mai adu o cafea și un Manhattan, te rog, îi ceru, în timp ce se ridica să-și întâmpine iubita.


Nu era nevoie s-o mai întrebe, niciodată nu comandase altceva, cel puțin pentru început, și erau împreună de șapte ani. E o femeie încă tânără, de cel mult douăzeci și opt-două­zeci și nouă de ani, cu păr negru, scurt, mai scurt chiar decât al lui, pieptănat cu breton.
(Despărțire)

În timp ce părăsea ultima treaptă a scării pășind pe mozai­cul pământiu al peronului, bărbatul se gândea la soția sa, la fel ca și în urmă cu o zi, pe când părăsea mozaicul pământiu al peronului pășind pe prima treaptă a scării. De fapt se gândise mult la ea, aproape numai la ea, în special pe drumul de întoarcere, care durase cu o jumătate de oră mai mult decât scria în oricare ediție a Mersului trenurilor, se despărțiseră urât, ceea ce nu era deloc de mirare, câtă vreme plecase pentru a-și petrece concediul împreună cu femeia cealaltă, pe care ar fi trebuit s-o întâlnească acolo și n-o întâlnise, nu-l așteptase în mica gară din mica stațiune, nu-i trimisese nici vorbă, n-o găsise nici la telefon, probabil că se împăcase la rândul ei cu soțul, și era mai bine așa, se putea întoarce și el la soție, înțele­sese că fusese pe punctul de a face o greșeală imensă, poate ireparabilă, înțelegea acum că tot pe ea o iubea, cinci ore de mers cu trenul acela mizer îi deschiseseră definitiv ochii, voia să-și petreacă tot restul zilelor alături de ea.

Ieși pe poarta caraghios de monumentală a gării târând după el valiza maro, din piele, cea mai mare pe care o găsise, prea mare pentru numai o săptămână, și asta spunea multe despre greșeala lui, o greșeală proporțională cu dimensiunile valizei, n-avea rost să aștepte autobuzul, locuia la numai o stație distanță, dar îl așteptă, fiindcă valiza aceea gigantică făcea ca așteptarea să capete totuși sens. Trecuse de miezul zilei, vremea se încălzise, cerul era acum din nou complet senin, se înseninase treptat, înainte de sosirea lui în oraș, la un moment dat păruse chiar că va ploua puțin, dar bărbatul n-avea de unde să știe și se bucura că scăpase de frigul din gara cealaltă, și din tren, și din suflet. (Lanțul)


De la primul pas făcut dincolo de ușa grea din metal și sti­clă a localului Banii sau viața!, își regretă cumplit pofta de bere care-l atrăsese acolo. Numai din principiu nu acționă clanța și în sens invers, pentru a scăpa de vacarmul și miasmele deloc îmbătătoare ce-l izbiseră atât de material, încât se întrebă dacă nu cumva o să-i răsară un cucui în frunte.

‒ Dragomir Dragoș, clasa a VIII-a B, Școala generală nu­mărul 163… (Din păcate era corect). Ce mai faci, bătrâne?…


Domnul Cutare, care se apropiase într-un ritm de un pas per silabă, sfârși prin a se anina cu o afecțiune ușor alcoolizată de gâtul lui.

‒ De când nu te-am mai văzut!… Hai la masa mea! Maricico, dă-mi te rog un scaun pentru domnul, zbieră apoi către o fată ocupată cu ștergerea unei mese din apropiere.

‒ Imediat, domnu’ Geo, veni prompt răspunsul, spre ma­rea-i ușurare, zicându-și că poate zeii nu l-au abandonat de tot; măcar aflase numele amicului.

Câteva minute mai târziu se aflau față în față cu două halbe pline ochi cu spuma a ceea ce spera să fie bere Orizont, nu detergent Dero.


Deși părea sincer interesat să afle noutăți despre el, se do­vedi curând că Geo era un mult mai pasionat povestitor decât ascultător, așa încât, după încă o jumătate de oră, știa nu numai unde făcuse acesta liceul și armata, unde lucra și unde locuia acum, cu ce cunoștințe comune se mai întâlnise în ultima vreme, câți bani cheltuia în medie pe lună pentru hrană și câți pentru transport, ce marcă de bretele purta sau câți centimetri crescuse după vârsta limită de douăzeci și unu de ani, dar și o parte dintre nenumăratele sale principii de viață. Pentru că Geo era un om cu principii. Cinci minute îi trebuiseră doar să le enumere, iar acum ‒ spre disperarea lui ‒ se părea că intenționează să le și explice. (Un principiu sfânt)


Din cerul bălțat ca o sugativă uzată începură mai întâi să planeze lin, apoi să se prăvălească, fulgi tot mai mari, până ce, într-un târziu, cerul și pământul se contopiră într-un nesfârșit zid alb. Zăpada așternută urca văzând cu ochii spre ferestrele caselor cenușii, azvârlite fără nicio noimă de-a lungul și de-a latul așezării pe străzile căreia rătăcea un bărbat de patruzeci-patruzeci și cinci de ani, bine clădit, cu un chip a cărui princi­pală caracteristică era severitatea, însă una atât de accentuată, încât părea mimată.

De sub fruntea ce se ghicea înaltă, în ciuda șuvițelor groase de păr negru înspicat care, căzute de-a valma, o acopereau aproape în întregime, ochii cenușii arun­cau priviri tăioase, deși întrucâtva nesigure, de jur împrejur, căutând un lucru pierdut în furtuna de zăpadă. Înaintarea sa, îngreunată de ninsoare, era stânjenită încă și mai mult de o anumită ezitare în felul cum își așeza picioarele pe pământ la fiecare pas,

încât ai fi spus că decizia de a călca era luată după o îndelungă chibzuință, ideea de a rămâne cu membrul suspen­dat nefiind exclusă din calcule.

Fenomenul avea o relație directă cu ultima escală făcută, localul Willyʼs, pe care fusese convins să-l părăsească numai după ce patronul, un individ pirpiriu și negricios, cu aer de bișnițar ratat, îi evacuase pe toți ceilalți mușterii, ca dovadă peremptorie că ora închiderii sosise. În cursul micului scandal iscat,

străinul își păstrase pe cât posibil alura respectabilă și discreția potrivite cu statutul său de vizitator incognito al localității; de altfel, era deja obișnuit cu asemenea situații, repetate de la o vreme cu o frecvență îngrijorătoare. De data asta, motivele care-l făcuseră să treacă pragul speluncii erau de două feluri ‒ pe de-o parte bucurie, iar pe de alta tristețe ‒, dar, în mod paradoxal, cauza ce generase cele două sentimente antagonice era aceeași: pronunțarea divorțului. (Triumful rațiunii)


Se făcuse cald, exagerat de cald pentru acea oră. Cu mișcări încete, de om abia trezit din somn, se ridică, îndreptându-se către apă. Singura porțiune de mare neinvadată de alge se afla la vreo zece metri de unica oază cu nisip a plajei, aceea acope­rită acum în întregime de enormul său prosop verde. Restul fâșiei dintre apă și peretele de pământ roșcat al falezei era alcătuit din bolovani și scoici zdrobite, ici-colo ițindu-se câte un smoc de vegetație, mai ales mărăcini, sau trupul pe jumă­tate putrezit al vreunui pescăruș. Ochiul cu apă limpede nu era mai lat de câteva zeci de centimetri în apropierea țărmului, după care se lărgea din ce în ce mai mult până când brâul de alge era depășit. Existența acestui culoar se datora unui izvor plasat chiar la intrarea în mare, sub pragul pe care plaja îl făcea la confluența cu apa și care rămânea invizibil de pe țărm. Numai în clipa când pășeai pe nisipul ud puteai simți curentul ce țâșnea cu o forță surprinzătoare către larg.

Bărbatul intră în apă cu mare grijă, de teama pietrelor pe care le bănuia pândindu-i tălpile goale. Spre surprinderea sa însă, picioarele i se afundară până la glezne într-un strat de nisip mâlos. Mici vârtejuri subterane îi încolăciră gambele, apoi coapsele, pe măsură ce înainta. Jetul cald, aproape fierbinte, dinspre țărm, atenua pe o suprafață considerabilă obișnuita răceală a mării la început de iunie. De-abia când se lansă înot, îl cuprinse un frig atât de intens, încât în curând nici nu-l mai percepu, fiindcă pielea îi amorți, trans­for­mân­du-se parcă într-o cochilie protectoare

Zăbovi în apă minute bune, până când cochilia se fisură. Reîntors la mal, își întârzie puțin ieșirea, așezându-se pe nisip și bucurându-se de masajul oferit de izvor. La orizont, un vapor trecea exact prin dreptul său, îndreptându-se către portul din apropiere. Sus, pe faleză, se auzea un zgomot de motor, deși nu exista niciun drum. Intrigat, se întoarse, dar fiindcă se afla prea aproape de baza ei, nu reuși să vadă nimic altceva decât niște fire de iarbă. Totuși, mai târziu, pe cărarea ce cobora către plajă începură să crească două siluete.
(O plajă prea îngustă)


Prima oară când o văzuse stătea pe plajă, singură, bând bere și fumând. Părea să aibă în jur de douăzeci de ani, însă la două minute după ce intraseră în vorbă înțelesese că nu putea să aibă mai mult de șaisprezece-șaptesprezece, și de fapt abia împlinise paisprezece. Deși el avea pe atunci aproape treizeci, ea, încercând să ghicească, începuse de pe la douăzeci și unu și mersese succesiv, cu o mirare tot mai mare, numai până la douăzeci și șase, când căzuseră de acord să pună capăt jocului, fără ca fetei să-i fie clar dacă se și terminase cu adevărat

Împreună cu bunul său prieten, Paul, se aflau pe litoral din ajun și urmau să plece în aceeași seară spre București, după un prim weekend estival în acel an, petrecut ca pe vremea adoles­cenței, lipsiți de companie feminină și în căutarea uneia. De data asta își lăsaseră intenționat prietenele de moment acasă, pretextând fiecare câte o deplasare în interes de serviciu.

‒ Hei, stai că te conduc, strigă, aruncându-se pe treptele trolei­buzului care tocmai se punea în mișcare.

Pe Andrina o descoperiseră deloc întâmplător, pe când căutau un loc de plajă strategic, în apropierea unor fete frumoase și singure. Opțiunile nici nu erau multe, sezonul fiind abia la început, însă cu siguranță că puștoaica le-ar fi sărit în ochi și pe o plajă supraaglomerată.

Se așezaseră la vreo doi metri de cearșaful ei, astfel încât, privind spre mare, s-o aibă în raza vizuală. Sigur, mai înțelept ar fi fost să se plaseze ei în calea privirilor fetei, adică mai aproape de apă, numai că locurile de protocol fuseseră deja ocupate. Surprinzător însă, tânăra părea mai interesată de ceea ce se petrecea în spate, adică spre stațiune și, întâmplător, spre prosoapele lor. Fără acest amănunt, și dacă n-ar fi avut con­vingerea că de vreo douăzeci de ori în primele zece minute privirile li se întâlniseră, zăbovind nefiresc de mult ațintite una asupra celeilalte, n-ar fi îndrăznit s-o abordeze.
(Mică poveste de dragoste și ură în cinci întâlniri)


Mă găsești și aici:

%d blogeri au apreciat: